Social

Ce faci atunci când persoanele din apropierea ta nu respectă recomandările de distanţare fizică?

Ce faci atunci când persoanele din apropierea ta nu respectă recomandările de distanțare fizică? Recomandările autorităților privind măsurile de distanțare fizică cu scopul prevenirii și combaterii răspândirii COVID-19 sunt în vigoare, chiar dacă de săptămâna trecută a fost anunțată o așa-zisă relaxare. Studiile arată că implementarea acestor măsuri are un efect pozitiv incontestabil, contând mai mult decât alți factori precum schimbările climatice. Acest instrument de luptă împotriva pandemiei nu este nou. Acum 100 de ani, în vremea pandemiei de gripă spaniolă, orașele americane care au impus de timpuriu măsuri de distanțare, le-au păstrat pe perioade mai lungi de timp și au acordat mai multă atenție relaxării au avut cele mai mici rate de mortalitate. Ce ne facem însă în situația în care fiecare înțelege în felul lui modul în care trebuie să se protejeze pe sine și pe cei din jur? Fiind nevoiți să ieșim pentru a ne rezolva problemele, vom interacționa inevitabil cu semenii noștri, iar în acele momente vom observa diferențe în practica respectării recomandărilor făcute de autorități. Zilele trecute am fost într-o asemenea situație, fiind nevoit să aștept în fața unei instituții alături de alte persoane. În tot timpul petrecut acolo au existat și momente în care persoane străine, având masca sub nas, sub gură sau chiar neavând mască deloc s-au apropiat la mai puțin de 1,5 metri de mine, vorbind și chiar tușind, ceea ce m-a făcut să realizez riscurile la care mă expuneam prin prezența în acel loc. Așadar, oricât de strict ai fi în aplicarea regulilor de distanțare, sunt mari șanse ca cei din jur să nu respecte aceste reguli. Poate că ești mai atent în aplicarea regulilor decât prietenii tăi, vecinii tăi sau chiar decât membrii familiei tale. Și poate că cei din jurul tău consideră grija și reacțiile tale exagerate. Ce poți face în asemenea situații? Considerațiile de siguranță În primul rând, ar trebui să fii foarte precaut în privința confruntării unor persoane străine pe tema recomandărilor de distanțare. Încercarea de a modifica comportamentul cuiva poate declanșa reacții de agresivitate și o potențială prelungire a contactului apropiat cu o persoană care țipă, se agită și, dacă este purtătoare a virusului, îl poate transmite foarte rapid. În situația în care observi o asemenea problemă, cel mai sigur este să îți iei măsuri suplimentare de protecție, pe cât posibil fără a declanșa un conflict. Evită exagerările Studiile arată că peste 90% din îmbolnăviri au drept cauză interacțiunea directă cu o persoană purtătoare a virusului. Oricât de frustrant este să vezi că cei din jur nu respectă regulile de distanțare cu aceeași rigurozitate ca și tine, apropierea de alte persoane nu implică invariabil infectarea. Evită să pui asupra ta mai multă presiune decât este cazul. Fii generos Oricât de mult te-ai strădui să respecți recomandările de distanțare, este foarte posibil ca, la un moment dat, să ți se spună că nu e suficient sau e greșit. La fel, și tu ai putea fi tentat să atragi atenția altora asupra unor aspecte ale practicii lor de distanțare și protejare. Trebuie ținut întotdeauna cont de faptul că fiecare dă recomandărilor primite o interpretare proprie, pe care o consideră corectă, așumându-și riscuri în funcție de acea interpretare. Comunică deschis cu cei dragi Înainte de a încerca să impui norme, arată membrilor familiei tale și prietenilor cu care interacționezi grija ta pentru siguranța lor. În același timp, atunci când consideri că practicile tale sunt corecte și îți conferă sentimentul de siguranță, nu trebuie să simți obligație în a face compromisul de a renunța la ele doar pentru că cineva din anturajul tău le consideră exagerate. Păstrează un ton calm, deoarece teama de îmbolnăvire poate crea o stare de agitație, iar comunicarea într-o manieră agresivă i-ar putea face pe cei din jur să intre în defensivă și să respingă sugestiile tale. Ascultă ce spun apropiații tăi și încearcă să înțelegi părerile și sentimentele lor mai degrabă decât să te exprimi împotriva lor. Poate că nu vei fi de acord cu tot ce auzi, însă e important să afli argumentele pe care se bazează afirmațiile lor. Atunci când se simt cu adevărat ascultați, oamenii vor fi mai dispuși să asculte, la rândul lor, părerile altora. Controlează ceea ce poți Încercarea de a-i face pe ceilalți să urmeze întocmai ceea ce le spui se poate lovi de refuz și poate genera frustrare. În definitiv, poți controla doar acțiunile tale. Nu îți poți forța concetățenii să treacă pe celălalt trotuar, însă poți să traversezi tu, dacă consideri că este mai sigur pentru tine. Evitarea zonelor sau intervalelor orare aglomerate sunt măsuri de siguranță demne de luat în considerare. Chiar dacă nu poți controla ce se întâmplă în jurul tău, menține controlul asupra practicilor care îți dau ție sentimentul de siguranță.

Pentru persoanele cu dizabilităţi, izolarea este parte din cotidian

„Pandemia de COVID-19 intensifică inegalitățile experimentate deja de cele peste 1,3 miliarde de persoane cu dizabilități din întreaga lume” a afirmat Secretarul General al Organizației Națiunilor Unite, António Guterres, într-un raport publicat săptămâna trecută. Potrivit acestuia, persoanele cu dizabilități întâmpinau deja, dinaintea declanșării pandemiei, dificultăți în privința accesului la educație și la servicii de sănătate, precum și în privința asigurarării unui venit decent și constant și a participării incluzive în comunitățile în care trăiau. Persoanele cu dizabilități sunt mai expuse la riscurile de sărăcire, abuzuri, violență și neglijare, însă „pandemia a intensificat aceste riscuri și a relevat noi amenințări”, a mai afirmat Guterres. În raport se mai arată că persoanele cu dizabilități sunt printre cele mai afectate, trebuind să înfrunte provocări uriașe în domeniul accesului la servicii publice de sănătate, adesea vitale pentru respectivele persoane, dar și bariere dificile în implementarea măsurilor de igienă, primordiale în aceste vremuri. De asemenea, multe dintre aceste persoane prezintă sensibilități care se traduc într-un grad mai mare de vulnerabilitate la contractarea bolii. În privința asigurării mijloacelor de trai, Secretarul General al ONU afirmă că persoanele cu dizabilități prezentau deja, dinaintea acestei crize, un risc mai mare de pierdere a locurilor de muncă, iar cele mai multe dintre aceste persoane vor întâmpina mari dificultăți în privința întoarcerii la serviciu. Mai mult, persoanele cu dizabilități sunt mai expuse la violența domestică ce a crescut în intensitate în această perioadă. În privința impactului psihologic, cercetările arată că dezastrele naturale în general și, implicit, această pandemie, cresc stresul resimțit de către toate categoriile de persoane, dar mai ales de către cele din grupe cu grad ridicat de risc. Impactul psihologic al traumelor de masă este amplificat, la persoanele cu dizabilități, de factori precum accesul la resurse socio-economice și la rețele de suport social. În situații similare, persoanele cu nevoi speciale au raportat niveluri mai ridicate de însingurare decât semenii lor, acestea generând o degradare a stării de sănătate. Mai mult, odată cu raționalizarea serviciilor medicale apare pericolul discriminării persoanelor cu dizabilități care depind de suportul primit din partea personalului de specialitate. Izolarea socială și însingurarea au fost asociate cu creșterea numărului de cazuri de boli cardio-vasculare, demență și altele, conform Academiei Naționale pentru Știință, Inginerie și Medicină din SUA. În prezent, pentru a determina impactul pe care pandemia de COVID-19 l-a avut asupra comunității persoanelor cu dizabilități, sunt colectate date despre rata infectării, spitalizări, rezoluții medicale primite, decese, toate fiind procesate în funcție de dizabilitate, vârstă, venituri și alți factori determinanți pentru categoriile vulnerabile de persoane. În această perioadă segmente largi ale populației de pe glob înfruntă sentimente de izolare și excluziune, însă pentru persoanele cu dizabilități, aceste sentimente reprezentau, din păcate, starea de „normalitate” încă dinaintea acestui episod dureros al existenței noastre. Ceea ce am trăit cu toții în această perioadă de izolare este, de fapt, realitatea cotidiană a peste 1,3 miliarde de locuitori ai planetei nevoiți să trăiască cu o dizabilitate. Multe dintre persoanele cu nevoi speciale sunt capabile de a aduce plus valoare în comunitățile în care trăiesc, însă, pe lângă dizabilitățile lor, sunt nevoite să înfrîngă obstacole necunoscute pentru ceilalți membri ai comunităților lor și, paradoxal, ridicate adesea chiar de către aceștia. Poate că, experimentând drama cotidiană a acestor persoane, vom încerca cu toții să fim mai atenți la nevoile lor și să devenim mai suportivi și mai implicați.

PROVOCAREA DISTANŢĂRII

Corona-criza a pus națiunile lumii față în față cu poate cea mai mare provocare pe care au avut-o de înfruntat de la Cel de-al Doilea Război Mondial încoace. Pe de o parte, virusul constituie una dintre cele mai serioase amenințări din istoria planetei. În absența unui vaccin, instrumentul primordial de care dispunem este așa-numita „distanțare socială”, care constă în minimizarea interacțiunii cu alte persoane în spațiile publice. O echipă interdisciplinară formată din Prof. Ophelia Deroy (profesor de Filosofie la Universitatea Ludwigs-Maximilian din München, afiliată Centrului de Neuro-Științe din München), prof. Chris Firth (profesor renumit de neuro-biologie socială la Colegiul Universitar din Londra) și prof. Guillaume Dezecache (profesor de psihologie socială la Universitatea Clermont din Auvergne) au publicat în jurnalul științific Current Biology un eseu în care arată că „devenim mai apropiați, nu mai depărtați social, atunci când ne aflăm în situații periculoase. Din acest motiv, raportarea la situația de față costituie una dintre cele mai mari provocări cărora va trebui să le facem față de-a lungul vieții noastre”. Văzută din această perspectivă, problema noastră actuală nu vine din reacțiile de tip egoist sau cele de negare a riscurilor, așa cum o arată imaginile de pe canalele media care prezintă rafturile goale din supermarketuri sau piețele aglomerate. Cei trei cercetători susțin că aceste situații ţin mai degrabă de faptul că atunci când resimt un pericol acut, oamenii tind să se adune laolaltă pentru a-l înfrunta împreună - cu alte cuvinte, ei caută în mod activ să întărească contactele sociale. Studii recente din domeniile neuro-științei, psihologiei și biologiei au arătat deja că nu suntem atât de egoiști cum ar lăsa unele discipline să se înțeleagă. Dimpotrivă, respectivele cercetări demonstrează că atunci când ne aflăm în situații potențial periculoase tindem să devenim mai cooperanți și mai suportivi social decât am fi în mod obișnuit. „Când oamenii se tem, caută recăpătarea unui anumit grad de confort în apropierea față de alți oameni. În situația de față însă, acest impuls poate constitui un vector de creștere a numărului de infectări. Aceasta este o dilemă evoluționară profundă” afirmă prof. Dezecache. Recomandările și instrucțiunile de conduită a interacțiunii venite din partea autorităților în această perioadă sunt în dezacord profund cu instinctele noastre sociale și, din acest motiv, sunt dificil de urmat și de respectat de către marea majoritate a oamenilor. „În definitiv, contactele noastre sociale nu sunt adăugiri ale conduitei noastre pe care le putem accepta sau refuza. Ele sunt parte a normalității noastre cotidiene”, a adăugat prof. Deroy. Autorii eseului concluzionează de aceea că, din cauza faptului că distanțarea socială reprezintă o atitudine diametral opusă reacției noastre naturale de a confrunta pericolele, obiceiurile noastre sociale riscă acum să ducă la exagerarea pericolului mai mult decât ar putea să o facă reacțiile antisociale faţă de amenințări recunoscute rațional. Din perspectiva prof. Deroy, pentru a scăpa de această dilemă va trebui să revizuim variata ofertă a internetului după cum urmează: în lumea pre-pandemică internetul și rețelele de social-media erau percepute adesea ca fiind profund nesociale. În vremurile pe care le trăim însă, aceleași medii au devenit alternative acceptabile și eficiente pentru menținerea contactelor sociale, atât timp cât ele permit interacțiunea socială în absența apropierii fizice. Rețelele de social-media permit multor oameni să interacționeze cu familia, vecinii, prietenii, colegii de muncă și alte cunoștințe. „Pornirile noastre lăuntrice sunt mai degrabă acelea de cooperare, nu acelea de tip egoist. Accesul la internet face posibilă pentru noi adaptarea la nevoia de distanțare impusă de situația epidemiologică actuală” spune prof. Frith. „Cât de bine și pentru cât de mult timp vor putea fi satisfăcute nevoile noastre sociale de către aceste mijloace rămâne de văzut” completează prof. Deroy care, împreună cu colegii ei, a formulat și câteva recomandări pentru cei care elaborează politici publice. În primul rând, aceștia trebuie să înțeleagă că cerințele de distanțare sunt neobișnuite, dar nu numai din perspectivă politică: ele se plasează antagonic structurii evolutive a intelectului uman. Apoi, facilitarea accesului gratuit la internet a devenit o expresie a libertății de opinie și, mai mult decât atât, o contribuție pozitivă la sănătatea publică. „Ar putea fi un mesaj important, ținând cont de faptul că cele mai vulnerabile segmente ale societății sunt invariabil acelea care, din cauza sărăciei, vârstei înaintate și a bolilor cronice, au parte de interacțiune socială extrem de limitată” se mai spune în eseu.

Aprilie - luna internațională a conștientizării autismului (V)

TEHNICI DE MEDIERE A STRESULUI

Tehnicile de mediere a stresului stau în strânsă relație cu mediatorii menționați anterior, păstrând diada perpectivelor extrinseci-intrinseci. Astfel fiecare dintre mediatorii menționați își manifestă în mod specific rolul în sprijinirea demersului familiei de a construi strategii de coping față de situația în care se află și de a le operaționaliza. Medicii de familie, medicii specialiști și personalul medical calificat, cu ajutorul instrumentelor de evaluare și screening stabilesc diagnostice și tratamente, pun în practică programele de intervenție precoce și determină, de cele mai multe ori, mișcarea inițială a procesului îndelungat și sinuos de recuperare a copilului cu TSA. Suportul oferit părinților în această etapă însă, cu toate că este absolut necesar pentru gestionarea impactului creat de primirea diagnosticului, este la noi în țară, din păcate, de cele mai multe ori, nesemnificativ. Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului oferă suport pentru susținerea începerii sau continuării, după caz, a acestui proces, însă extrem de rar părinții primesc suport specific pentru diminuarea nivelului de stres pe care ei îl resimt. Casele de Sănătate suportă, conform legilor în vigoare, achiziționarea tratamentelor prescrise de medicii specialiști, însă birocrația schimbului de informații dintre acestea și farmacii, operată prin intermediul părinților are, din păcate, efect de amplificare a stresului parental. Există o mare diversitate a tipurilor de intervenție terapeutică în procesul de recuperare a copiilor cu TSA, fiecare dintre ele fiind specifică uneia sau mai multor etape din acest proces, în funcție de vârsta copilului, de rata de recuperare, de motivația terapeuților și a părinților și de mulți alți factori. Chiar și în condițiile în care unele ONG-uri obțin finanțări din diverse surse pentru sprijinirea recuperării unor copii, iar în Centrele de recuperare publice nu le este solicitată părințiilor plata serviciilor, totuși complexitatea procesului de recuperare exercită o presiune greu de suportat asupra bugetului familiei, ceea ce are ca efect amplificarea stării de stres. Pentru copilul cu TSA, contrar tendințelor inițiale ale părinților de a-l izola pentru a nu se expune etichetării și stigmatizării, fiecare activitate este parte a procesului de recuperare. Acest fapt presupune efort susținut în expunerea copilului la diferite situații de viață dar, în același timp, presupune un consum uriaș de energie și resurse materiale din partea părinților și conduce la o „imunitate” scăzută a acestora în fața acțiunii stresorilor. Un mediu suportiv, în care părinții să nu se simtă stânjeniți în cazul afișării de către copil a unui comportament atipic, ciudat sau inadecvat nu poate fi creat într-o perioadă scurtă de timp, însă prin promovare, popularizare, facilitare, informare privitoare la problemele și nevoile familiei care are în grijă unul sau mai mulți copii cu TSA în cadrul unor programe publice coerente, această transformare a societății poate fi măcar inițiată. Schimbările de atitudine se produc, în cel mai eficient mod, în perioada copilăriei și adolescenței, motiv pentru care inițierea de programe educative care să se adreseze acestor populații tinere ar putea determina modificări esențiale în bine ale percepției publice a persoanelor cu TSA de către membrii comunității, precum și un grad mai mare de acceptare, cu avantaje de ambele părți. Din perspectiva stresului parental, mediul securizant oferit de o comunitate suportivă, prin scăderea gradului de dependență a persoanelor cu TSA față de părinți, diminuează, în mod logic, și presiunea pe care aceștia o resimt în mod permanent. În acest sens, promovarea mai convingătoare, mai ales în rândul cadrelor didactice, a învățământului incluziv, susținută de programe de formare a acestora, ar putea, pe de o parte, să contribuie la creșterea gradului de acceptare a copiilor cu TSA de către comunitățile școlare, iar pe de altă parte, să sprijine demersul părinților de a-și atinge mai repede obiectivul principal, acela al recuperării funcționale a respectivilor copii și totodată a creșterii gradului de independență. Abordarea problematicii persoanelor cu TSA din perspectivă legislativă, în România, ar trebui să treacă dincolo de limitele acordării de prestații sociale. Pe măsură ce incidența tulburărilor din spectrul autist crește de la un an la altul, iar cei care au fost deja diagnosticați cresc și devin adulți, legislația în privința protecției lor va trebui armonizată așa cum, de exemplu, există legislație pentru protecția persoanelor cu deficiențe de văz (de exemplu reguli speciale de circulație rutieră precum semafoarele cu emitere de semnale acustice sau regula obținerii priorității la traversarea drumurilor publice prin ridicarea bastonului) sau locomotorii (reguli speciale de amenajare a accesului în clădiri publice prin construirea de rampe). În privința acestor modificări legislative vor trebui însă consultate și persoanele vizate, adică a persoanelor cu TSA și a părinților acestora deopotrivă, pentru ca respectivele modificări să se adreseze în mod real nevoilor lor. În acest sens, în anul 2006, în Statele Unite ale Americii a luat ființă o organizație, denumită ASAN (Autistic Self Advocacy Network), al cărei inspirat motto exprimă foarte clar această idee: „Nimic pentru noi fără noi”. Nivelul extrem de ridicat de stres resimțit de părinții copiilor și adulților cu TSA este determinat, într-o mare măsură, de gândul că ei sunt singurul sprijin pe care acești copii și adulți îl au. Astfel, modificarea în sens pozitiv a percepției persoanelor cu tulburări din spectrul autist la nivelul societății și construirea, bucată cu bucată, a unor comunități suportive, ar putea ușura greutatea acestui gând.

Aprilie - luna internațională a conștientizării autismului (IV)

Ca și stresorii, și resursele pot avea origini intrinseci sau extrinseci. Resursele extrinseci sunt reprezentate de intervenția precoce, tratamente medicamentoase și terapii specifice, suport din partea unor entități din domeniul public sau din mediul privat, crearea unor grupuri de suport sau comunități suportive pentru asigurarea incluziunii sociale a copiilor și a familiilor acestora, precum și suport legislativ real pentru învățământul incluziv și nu numai. Resursele intrinseci se referă în primul rând la suportul pe care părinții și-l oferă reciproc (atât emoțional, cât și practic) pentru întocmirea unui plan coerent de intervenție (în conformitate cu propriile lor abilități și motivații), apoi la starea de sănătate inițială a părinților și evoluția acesteia în funcție de somatizările stresului resimțit, la adaptarea programului sau locului de muncă la noile condiții și păstrarea unui randament satisfăcător în condițiile de stres intens presupus de noua situație, la adaptarea spațiului locativ conform nevoilor copilului, la menținerea unei atmosfere suportive în familia extinsă, precum și la redistribuirea resurselor financiare conform obiectivelor pe care familia și le asumă în legătură cu recuperarea copilului cu tulburări din spectrul autist. Asistența spirituală poate fi o resursă la îndemână, oferită în mod gratuit și nestigmatizant, care poate restaura și întări reziliența părinților. „Un studiu a arătat că părinții care sunt persoane religioase au avut evoluții pozitive în construirea strategiilor de coping pe baze religioase. (Tarakeshwa&Pargament, 2001). Studiul sugerează că în unele familii religia a servit ca resursă de creare a unei strategii de coping la stres și suferință. Unii părinți de copii cu dizabilități, incluzând aici și părinții copiilor cu tulburări din spectrul autist, au mărturisit că religia i-a ajutat să accepte dificultățile presupuse de creșterea unui copil cu dizabilități. Totuși, strategiile de coping (asumare și adaptare) construite pe baze religioase pot lua și întorsături negative (Shokoohi-Yeka et al., 2015)” (Haisley, 2014). Cert este că părinții copiilor cu TSA reclamă, în general, o nevoie mai mare de resurse, indiferent de natura lor, decât părinții copiilor neurotipici sau cei ai copiilor cu diferite alte afecțiuni, în relație directă cu nivelul mai ridicat de stres pe care îl experimentează. MEDIATORI Prin mediatori înțelegem instrumentele care facilitează accesul receptorilor stresului la resursele necesare pentru limitarea acțiunii stresorilor, în concordanță cu nevoile pe termen scurt, mediu și lung. Mergând pe aceeași linie a factorilor determinanți ai stresului și a resurselor, pe care le are la dispoziție familia, și care sunt de natură extrinsecă și intrinsecă, suportul de care pot dispune copilul cu TSA și familia sa poate fi, de asemenea, extrinsec și intrinsec. Între mediatorii care înlesnesc familiei accesul la resursele din afara acesteia regăsim: - medicii de familie, medicii specialiști și personalul medical calificat; - Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din fiecare județ și din municipiul București; - Casele de Sănătate județene și cea a municipiului București; - rețelele farmaceutice; - Centrele de recuperare de pe lângă instituțiile publice, precum și cele patronate de ONG-uri, dar și cabinetele particulare, în care activează terapeuți specializați în diferite tipuri de intervenții specifice; - entitățile din domeniul public sau privat care organizează diverse acțiuni de promovare, popularizare, facilitare, informare privitoare la problemele și nevoile familiei care are în grijă unul sau mai mulți copii cu TSA; - rețeaua de prieteni, cunoștințe, membri ai familiilor extinse, membri ai comunităților în care locuiesc aceste familii; - Centrele de Resurse și Asistență Educațională județene și cel al municipiului București; - cadrele didactice din instituțiile de învățământ de masă din toate ciclurile școlare (preșcolar, primar, gimnazial, liceal, universitar) - factorii decizionali de la nivel local și central, reprezentanți ai UAT-urilor, Guvernului (prin Ministerele de resort) și Parlamentului; Cel mai accesibil suport de natură intrinsecă și, probabil, cel mai intens utilizat încă din primele momente de după aflarea diagnosticului, este reprezentat de însăși relația complementară a părinților, având ca obiective principale, pe lângă cel primordial al recuperării copilului, ținerea sub control a stresului parental și menținerea la un nivel satisfăcător a legăturii maritale. Un efort intens din partea soților pentru utilizarea optimă a acestui instrument poate crea un mediu puternic securizant, armonios, benefic pentru un proces reușit de recuperare a copilului sau copiilor cu TSA. De asemenea, îmbunătățirea abilităților parentale poate fi un bun mediator între stresul și anxietatea resimțite de părinți pe de o parte și comportamentul problematic al copilului cu TSA pe de altă parte. Un alt instrument important al medierii este reprezentat de venitul familiei. În acest sens, un studiu realizat în anul 2013 arată că „venitul familial are rolul de mediator pentru relația dintre depresia mamei, stres și severitatea simptomelor copilului cu TSA [...] ceea ce înseamnă că nivelul venitului familial influențează severitatea depresiei și stresului resimțit de mamă, având implicit efect și asupra severității manifestării simtomelor copilului sau copiilor cu tulburări din spectrul autist.” (Athari, Ghaedi, Kosnin, 2013).

Aprilie - luna internațională a conștientizării autismului (III)

REACȚII Aflarea unui asemenea diagnostic poate declanșa o criză pentru care nimeni nu poate fi pregătit, ținând cont și de faptul că respectivul diagnostic afectează copilul pe tot parcursul vieții sale. Părinții resimt, în momentele inițiale, durere, confuzie, frustrare și chiar șoc. Aceste reacții la stres, care îi afectează pe ambii părinți deopotrivă, pot diminua abilitatea lor de se mobiliza și de a răspunde nevoilor copilului, declanșând un cerc vicios care îngreunează, întârzie sau chiar blochează procesul de recuperare a copilului. Probabil și datorită nivelului mai mare de cortizol, mamele copiilor cu TSA trăiesc reacții emoționale mai puternice, studiile arătând că acest fapt nu are legătură cu severitatea simptomelor manifestate de copii. În privința taților, studiile arată existența unei legături între severitatea afecțiunii și nivelul de stres resimțit. După aflarea diagnosticului, părinții pot petrece până la un an, dacă nu chiar mai mult, adunând informații care să îi ajute în construirea unei strategii. Această perioadă este caracterizată de o stare intensă de stres, resimțit sub forma unor emoții negative generate de lipsa de răspuns a copilului la eforturile părinților de a relaționa cu el, de a-i înțelege dorințele și nevoile și de a-l sprijini să acumuleze cunoștințe și aptitudini asemenea copiilor neurotipici de aceeași vârstă cu el. „Părinții resimt mai puternic stresul atunci când simt că nu au putut crea o legătură cu copilul lor conform așteptărilor pe care ei le aveau (Hoppes&Harris, 1990). Inabilitatea de a crea această legătură induce sentimente de disperare (Busch, 2009). Mamele văd relația de atașament cu copilul lor altfel decât părinții copiilor cu alte tulburări de dezvoltare (Hoppes&Harris, 1990)” (Galioto, 2018). În aceste condiții, compararea respectivului copil cu copii neurotipici de aceeași vârstă, alături de comportamentul atipic și mai ales de pornirile agresive și de auto-flagelare ale copilului, au efect de amplificare a sentimentului de neputință și a frustrărilor pe care le trăiesc părinții. Ei încep să considere reacțiile și comportamentele copilului ca fiind nepotrivite pentru a fi expuse public, ceea ce îi vulnerabilizează în fața criticii din partea comunității, ducând la cronicizarea stării de stres. Aceste trăiri duc la izolarea familiei, la neparticiparea în activitățile din comunitate, la limitarea sau chiar la ruperea legăturilor cu familia extinsă. Părinții copiilor cu TSA ajung să rărească foarte mult ieșirile în public, față de care resimt o teamă puternică dată de lipsa de control asupra situațiilor în care copiii respectivi ar putea fi supra-stimulați și, prin comportamentul lor, ar atrage nu numai privirile celor din jur ci, mai ales, etichetarea și stigmatizarea. Urmarea acestor reacții poate consta într-o atitudine sceptică privind suportul de specialitate și poate duce la blocarea în rutine rigide ce se reflectă în stagnarea recuperării copilului și pierderea funcționalității familiei în ansamblu. Frecventarea școlii de către copilul cu TSA reprezintă un stresor major atât pentru el, cât și pentru părinții săi. Deși din punct de vedere cognitiv copilul diagnosticat cu autism înalt-funcțional, de exemplu, este cert la nivelul celor de vârsta sa, și uneori chiar mai sus, dificultățile de relaționare și gestionare a emoțiilor îl fac vulnerabil în fața colegilor fiind, în același timp, o mare provocare pentru cadrele didactice. Înaintea fiecărui ciclu din evoluția școlară a copilului, părinții acestuia se confruntă cu o multitudine de probleme necunoscute sau deloc importante pentru părinții copiilor neurotipici: cum îl va afecta pe copil schimbarea mediului, a colegilor și a cadrelor didactice, cum îi vor percepe aceștia comportamentul atipic, cum îi va fi afectat parcursul școlar, etc. Gândul că performanțele academice, oricât de ridicate ar fi, nu asigură un oarecare grad de independență copilului cu TSA este un alt factor ce favorizează cronicizarea stării de stres. În acest sens, un studiu realizat în Malaezia în anul 2015 arată că „învățarea elevilor cu TSA deprinderea de inițiere și păstrare a relațiilor și înțelegerea sentimentelor celor din jur este foarte probabil să fie mai important decât procesul de învățare academică, deoarece aptitudinile sociale reprezintă, de fapt, slăbiciunea acestor copii” (Yeo, Teng, 2013). Studiul arată că „pentru a dezvolta abilități sociale, elevii cu TSA trebuie să aibă posibilitatea de a participa și de a interacționa într-o varietate cât mai mare de împrejurări sociale comune, cotidiene, cu condiția de a avea în preajmă sprijin funcțional și modele potrivite de comportament pentru situațiile respective” (Yeo, Teng, 2013). Acest fapt, demonstrat științific, este totuși antagonic sentimentelor și credințelor părinților acestor copii, conform cărora expunerea publică poate duce la stigmatizare. Din acest motiv, participarea în cadrul comunității școlare a copilului cu TSA este un generator permanent de reacții tipice ale stresului pentru părinții săi. RESURSE În starea de confuzie creată de impactul inițial al primirii diagnosticului de TSA, părinții întâmpină mari dificultăți în identificarea resurselor de care dispun pentru a construi o strategie de asumare și adaptare a situației în care se găsesc. Stresul parental este înțeles ca fiind un sentiment de „captivitate” în interiorul unor responsabilități restrictive ce par să exceadă nivelul individual de resurse. Un studiu arată că „percepția inițială a părinților asupra copilului lor, la momentul primirii diagnosticului, contribuie la creșterea excesivă a nivelului de stres, fără o corelare cu situația de fapt a gravității diagnosticului sau a resurselor disponibile.” (Soltanifar, 2015). După trecerea etapelor de impact și retragere, în etapa de ajustare și adaptare la noua situație începe procesul de identificare a resurselor necesare construirii acestei strategii. Acest proces de identificare poate genera, de asemenea, stres, în cazul în care părinții percep limitele resurselor disponibile în relație cu nevoile crescute ale familiei în situația creată de primirea diagnosticului, având în vedere că familia tinde, în general, să direcționeze înspre recuperarea copilului cea mai mare parte a resurselor de care dispune. Răspunsul lent sau chiar absent al copilului pe perioade îndelungate de timp la eforturile intense făcute de părinți pentru crearea unor tipare funcționale de relaționare slăbește încrederea acestora în propriile resurse și amplifică sentimentul de neputință.

Aprilie - luna internațională a conștientizării autismului (II)

Pentru fiecare dintre noi, familia, indiferent de configurația ei (nucleară, extinsă, monoparentală, etc.) reprezintă mediul în care ne-am format și am evoluat și în interiorul căreia ne manifestăm natural pe tot parcursul vieții noastre. Modul în care fiecare familie își gestionează resursele, își prioritizează nevoile, își dezvoltă abilitățile și tehnicile de asumare și adaptare și își rezolvă problemele modelează nu numai familia ca întreg, ci mai ales pe fiecare membru al său în parte. Nevoile apărute în viața unui individ sau a unei familii reclamă găsirea, în cel mai scurt timp, a unei rezolvări. Trecerea de la caracterul acut al unei nevoi la cel cronic, reprezentată de lipsa unei soluții, transformă nevoia respectivă într-o problemă, iar rezolvarea unei probleme cere un efort mai mare pe o perioadă mai îndelungată de timp și cu resurse considerabil mai mari. Nevoile și problemele unei familii reprezintă cumulul nevoilor și problemelor membrilor acelei familii. Dacă însă unul dintre membrii familiei este o persoană cu nevoi speciale, acele nevoi se extind asupra întregii familii, direct proporțional cu nivelul de coeziune dintre membrii familiei respective. Această extindere la nivelul întregii familii a nevoilor și problemelor este și mai probabilă atunci când acel membru cu nevoi speciale al familiei este copil. Una dintre cele mai frecvente probleme ale familiei din zilele noastre, ca și ale individului de altfel, peste tot în lume și indiferent de factorii generatori, o reprezintă stresul. Conform principiului enunțat mai sus, stresul familial este generat de un cumul de stresori care acționează asupra fiecărui membru al respectivei familii. Stresorii care acționează asupra familiei, ca și cei care acționează asupra individului, pot fi de natură intrinsecă, sau extrinsecă. Exemple de stresori care acționează asupra familiei din afara ei (cei de natură extrinsecă) pot fi: fenomenele naturale (calamități, dezastre), fenomenele sociale (excluziunea, stigmatizarea), fenomene economice (climatul macroeconomic, politicile salariale), fenomene de natură politică (politicile publice, instabilitatea politică). Stresorii care acționează asupra familiei din interiorul ei pot fi împărțiți în cinci categorii: sănătatea, munca, viața personală și socială, locuința și relațiile în interiorul familiei și starea financiară. Oricare tip de stresor ce acționează asupra familiei face ca aceasta să capete o vulnerabilitate mai mare în fața celorlalte tipuri de stresori. Ca factor generator de stres în interiorul familiei, creșterea unui copil (sau a mai multora) devine mai dificilă în cazut existenței unui diagnostic medical. În acest articol voi aborda o situație particulară, și anume: familia care are în grijă un copil cu tulburare din spectrul autist (TSA). Menționez că lucrarea de față nu are un caracter exhaustiv, însă prezintă și realități trăite personal. STRESORI Momentul primirii diagnosticului de TSA generează un impact puternic, însă nu asupra copilului, ci asupra părinților săi. Din acel moment, fiecare aspect din viața acelei familii este afectat de această instanță, fie că vorbim de starea de sănătate a membrilor familiei, de viața lor personală și socială, de situația lor locativă, de relațiile din interiorul familiei nucleare, de relațiile cu membrii familiei extinse sau de eforturile financiare presupuse de un asemenea diagnostic. Numeroase studii, la nivel mondial, relevă faptul că o familie care are în grijă un copil cu TSA experimentează niveluri ridicate de stres pe perioade îndelungate de timp, depășind cu mult nivelul de stres dintr-o familie cu copii neurotipici sau chiar din familiile ai căror copii au fost diagnosticați cu patologii precum Sindromul Down, paralizia cerebrală, retardul mintal sau fibroza chistică (Baker-Ericzen, Brookman-Frazee, & Stahmer, 2005; Blacher & McIntyre, 2006; Bouma & Schweitzer, 1990; Dabrowska & Pisula, 2010; Eisenhower, Baker & Blacher, 2005; Estes et al., 2009, 2013; Hayes, &Watson, 2013; Mugno, Ruta, D’Arrigo, & Mazzone, 2007; Sanders & Morgan, 1997; Wolf, Noh, Fisman, & Speechley, 1989; Zablotsky, Bradshaw, & Stuart, 2013). Variabilele stresului în aceste situații țin atât de copil (vârsta, severitatea simptomelor, problemele comportamentale, abilitățile intelectuale, rata de recuperare, etc.), cât și de părinți (coeziunea inițială între parteneri, nivelul intelectual, aspectele motivaționale, alți stresori care acționau deja asupra familiei la momentul aflării diagnosticului, etc.). Literatura de specialitate precizează patru tipuri de stresori. Primul tip este acut, prezent pe o perioadă scurtă de timp, tranzitoriu, instantaneu și trecător, asemănător cu sperietura provocată de un șarpe. Al doilea tip se manifestă pe perioade mai lungi de timp și este asemănător cu stresul provocat de un eveniment inițiatic precum decesul cuiva drag sau pierderea unui loc de muncă. Al treilea tip este de natură cronică, însă se manifestă intermitent, pe perioade de timp limitate (de exemplu o saptamână sau o lună, după care trece și revine). Cel de-al patrulea tip de stresori sunt cei de natură cronică ce sunt declanșați de un eveniment aparent neînsemnat și care persistă în mod continuu. Chiar dacă de cele mai multe ori reacțiile părinților sunt negative, în unele cazuri, în fața provocărilor reprezentate de rezolvarea nevoilor de moment și pregătirea pentru o situație ce se va întinde pe tot restul vieții, legătura dintre cei doi părinți se întărește și capătă, odată cu trecerea timpului, o complementaritate funcțională. În cea mai mare parte a cazurilor însă, emoțiile negative puternice slăbesc legătura dintre părinți și pot duce chiar la separare și divorț. (continuarea în numărul următor)

Atenţie! Au apărut căpușele!

Căpușele sunt paraziți care se hrănesc cu sangele animalelor de companie și le transmit boli 1 din 3 căpușe transportă o boală infectioasă care poate afecta câinii. O astfel de boală este boala Lyme, care poate afecta atat oamenii cât și animalele. Mușcătura de căpușă poate provoca probleme grave de sănătate. Căpușele sunt pe locul doi, după țânțari, în transmiterea bolilor infecțioase la om și animale. Căpușele pot transmite boli grave sau mortale animalului dumneavoastră. Riscul transmiterii de boli este maxim după 48 ore de la fixarea căpușei pe animal. Pentru a reduce acest risc, nimic nu înlocuiește atenția dumneavoastră și prevenția cu un antiparazitar extern adaptat nevoilor lor. Căpușele pot fi prezente pe tot parcursul anului: nu așteptați vara pentru a deparazita animalul de companie.

Aprilie - luna internațională a conștientizării autismului

Deși despre autism se vorbește, sub o formă sau alta, de aproape un secol, suntem încă departe de a întrezări vindecarea acestei dizabilități ce afectează nu numai copiii diagnosticați, ci și familiile lor. Autismul, cu imensa sa varietate de forme de manifestare, reprezintă una dintre cele mai mari provocări pentru psihiatria și psihologia contemporană. Dintre toate încercările de recuperare, doar câteva au dat parțial roade, însă nu se poate vorbi nicăieri în lume despre vreun caz recuperat în totalitate. Tulburările din spectrul autist (TSA), termen generic folosit pentru mai multe afecțiuni - între care tulburarea autistă, Sindromul Asperger, autismul tipic, autismul infantil, autismul virtual - reprezintă o tulburare complexă de dezvoltare la nivel neurobiologic. În cazul în care sunt prezente, aceste tulburări se manifestă din copilărie (chiar de la naștere sau în primii doi ani de viață) și se întind pe tot parcursul vieții persoanei diagnosticate. Din păcate însă, nu toți copii care suferă de aceste tulburări ajung să fie diagnosticați de timpuriu, astfel reducându-se șansele lor pentru recuperare și ameliorare. Mai mult, persoanele cu TSA suferă, în mare majoritate, de co-morbidități (afecțiuni asociate), precum: depresie clinică, anxietate cronică, ADHD (tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenție), epilepsie. Fiind o tulburare de comportament ce are, într-adevăr, origine neurobiologică, autismul nu poate fi totuși diagnosticat prin analize ale sângelui sau ADN-ului ori prin orice alte investigații clinice. Stabilirea diagnosticului în cazul tulburărilor din spectrul autist rămâne în sarcina medicului specialist în psihiatrie pediatrică, iar acesta are mare nevoie de informații furnizate de înșiși părinții copilului în cauză. „Primele semne care pot indica o tulburare din spectru autist sunt vizibile încă din perioada în care copilul este sugar. Nu își caută mama cu privirea, nu se uită după obiectele care se mișcă, nu arată cu degetul, nu răspunde cu zâmbet la zâmbet, nu gângurește, nu răspunde la sunetele scoase de adulți, nu reacționează la expresiile faciale ale celor din jur, nu râde și nu-și manifestă bucuria, nu rostește niciun cuvânt, toate acestea putând reprezenta indicii ale unei tulburări. Există însă și situații în care copilul se dezvoltă normal până la vârsta de 2 ani, are toate abilitățile necesare vârstei sale, adică merge, vorbește, interacționează firesc, iar brusc, în jurul vârstei de 2 ani, își pierde toate aceste achiziții.” Un alt aspect al dificultăților privind interacțiunea socială este acela al lipsei reciprocității - copiii cu tulburări din spectru autist nu înțeleg cum să inițieze sau să mențină o conversație cu o persoană sau măcar un moment asumat de comunicare non-verbală. Această lacună elimină cu totul abordarea de tipul cost-beneficiu a relației cu o altă persoană de către un copil cu tulburare de spectru autist. De altfel, de multe ori părinții copiilor cu tulburări din spectru autist afirmă că relația dintre ei și copiii lor pare unidirecțională, orice demers al părinților rămânând fără răspuns din partea copiilor. Încă de la momentul stabilirii diagnosticului, autismul implică procese subiective, ce se bazează în mare măsură pe experiența anterioară a medicilor și terapeuților privitoare la această afecțiune. Acest fapt are drept consecință aruncarea familiei într-o stare de nesiguranță ce crează un dezechilibru profund și dificil de recuperat. Din consilierea familiei, au de câştigat într-o primă etapă părinţii, care au şansa să se raporteze dintr-o nouă perspectivă la afecţiunea copilului, să facă o evaluare realistă asupra situaţiei prezente şi să poată aloca resurse pentru o eventuală intervenţie. Prima şi cea mai importantă schimbare pe care o pot face părinţii este aceea de atitudine: raportatea corectă la un copil cu dizabilități. În al doilea rând şi în cea mai mare măsură, din consilierea părinţilor are de câştigat copilul. O dată ce percepţia adulţilor din jur se adaptează realist la capacităţile copilului şi la specificul afecţiunii şi după ce părinţii îşi ajustează aşteptările de la copilul lor, acesta recuperează în primul rând emoţional (adecvarea contextelor reduce frustrarea); ulterior, o dată cu structurarea mediului într-unul educativ adecvat, copilul poate începe să înveţe şi să recupereze din achiziţiile specifice vârstei sale. „Autismul este incurabil. Medicația se folosește de obicei pentru a ține sub control simptome specifice, cum ar fi deficitul de atenție, agresivitatea sau auto-vătămarea, precum și comportamentele stereotipe. Cea mai importantă intervenție pentru pacienții cu autism este corectarea prin terapie orientată către îmbunătățirea aptitudinilor de comunicare și diminuarea tulburărilor comportamentale.” Toate acestea conduc la apariția unor nevoi speciale ale copilului, nevoi pentru care familia acestuia trebuie să identifice resurse atât în interiorul, cât și în exteriorul ei. Mergând la un cadru mai larg, astăzi avem ca exemplu practica vestică a integrării persoanelor cu dizabilități în urma unor procese complexe de recuperare și pregătire educațională și profesională specifică, crearea de centre pentru desfășurarea activităților cotidiene și de comunități orientate către atenuarea diferențelor dintre persoane cu diverse dizabilități și celelalte categorii de persoane. În țara noastră, la nivel instituțional, există dorința ca societatea românească să devină una bazată pe sprijin reciproc și incluziune socială. Avem însă lacune în implementarea acestor principii la nivelul populației în diferite medii sociale, datorate probabil neadaptării mesajului la recipienți, carențelor de popularizare a legislației în vigoare privind protecția copilului și drepturile persoanelor cu dizabilități și mai ales a atrofierii empatiei colective (care are cauze dintre cele mai diverse: nepăsare, individualism, autosuficiență, lipsa educației, dezinformare, grijile cotidiene, etc.). Paradigma susținerii financiare slab condiționate a cazurilor sociale deosebite (familii marcate de flagelele alcoolismului, violenței domestice și a abuzurilor de tot felul) trebuie schimbată, ceea ce presupune reorientarea surselor de finanțare către eficientizarea integrării sociale a persoanelor aflate în dificultate. Asistența socială, percepută de multe ori la noi ca finanțarea de către stat a celor care nu vor să muncească, pe lângă rolul determinant în consilierea persoanelor cu dizabilități și a familiilor acestora, trebuie să-și asume cu hotărâre rolul de factor de emancipare unei societăți care nu este încă receptivă la nevoile speciale ale unora dintre membri săi. În fiecare an, ziua de 2 aprilie este celebrată peste tot în lume ca Ziua Internațională de Conștientizare a Autismului. Această zi a fost desemnată prin Rezoluția Adunării Generale a Națiunilor Unite nr. 62/139/18 decembie 2007, la propunerea statului Qatar, fiind susținută și adoptată de către toate statele membre. Cu mult timp înaintea acestui moment, în anul 1970, Societatea pentru Autism din SUA a declanșat o campanie pentru ca luna aprilie a fiecărui an să devină luna de conștientizare a autismului. ONG-ul american îndeamnă oamenii din toată lumea ca în această lună să participe la un seminar despre autism, să ia legătura cu o familie care are un membru diagnosticat cu TSA, să susțină acțiunile unui ONG de sprijin al acestor persoane. Mă alătur și eu acestui demers, iar în luna aprilie voi publica mai multe materiale despre Tulburările din Spectrul Autist și persoanele afectate de aceasta.

ȘTIAŢI CĂ...

Haideți să descoperim câteva lucruri interesante despre blanoșii noștri! 1. Câinii percep mirosuri pe care le emană obiectele aflate la 15 m sub pământ. 2. Câinii pot vedea în culori, doar că nu atât de vii pe cum le vedem noi, oamenii. 3. Câinii pot percepe, in medie, doar 10 sunete. 4. Câinii sunt animale de companie de peste 12000 de ani. 5. Câinii trăiesc în medie 15 ani. 6. Câinii transpiră doar prin limbă. 7. Cea mai veche rasă cunoscută este Saluki și provine din Egipt. 8. Cel mai bătrân câine care a trăit vreodată a fost un Queensland “Heeler” pe nume Bluey – a trait 29 de ani și 5 luni. 9. Ciocolata conține o substanța numită theobromină (similară cu cofeina), care poate omorî cânii sau îi poate îmbolnăvi. 10. Câinii nu percep noțiunea de timp. de știință cred că animalele simt schimbarile subtile ce au loc în organismul omului.

Ce va (mai) fi din... relaţiile noastre?

Trăim vremuri interesante și dificile, în care timpul pare că ne strânge și ne pune față în față cu alegeri ce amintesc de scenarii absurde și filme proaste. Îmi amintesc cum ascultam fascinată poveștile vârstnicilor care spuneau despre greul războiului, despre dramele comunismului (pe care l-am prins prea puțin pentru a avea amintiri foarte vii), despre ororile din pușcării, despre fenomenul Pitești, etc. Savuram cu ochi mari și întrebători fiecare detaliu pe care-l primeam și încurajam la destăinuire poate și din dorința de a fi mai aproape de trăirea autentică a celui din fața mea. Uneori, tăceri lungi și adânci îmi lăsau suspendată privirea curioasă. Mă retrăgeam atunci sfios, pentru că simțea că este prea mult pentru celălalt. Mărturisesc că aveam cumva un oarecare complex de inferioritate venit din faptul că istoria pe care eu o trăisem nu avusese un astfel de moment crucial, un turning point, un vârf de lance care să fi schimbat definitiv fața lumii, care să fi reorganizat planeta și căruia să-i fi fost martor și supraviețuitor. Sigur că evenimentele 9.11 au fost șocante, dar erau cumva dincolo de proximitatea trăirii mele cotidiene. Apoi toate războaiele de prin Orientul Mijlociu sau din alte zone ale planetei păreau că se derulează într-o lume pe care nu o percepeam, nu o simțeam, care nu trecea de bariera simțirilor mele, rămânând într-un rațional ce se limita la analize strategice, geopolitice, dar care era în egală măsură rece și fad. Și iată-mă acum în mijlocul unei pandemii, iar de mâine într-o stare de urgență aproape planetară. Îmi este încă nefiresc să scriu asta, să conștientizez poate pe deplin ceea ce presupune ideea unei planete pe care specia umană se confruntă cu același „pericol”; pe care (în sfârșit – sper) nu ne mai batem unii cu alții pentru peticul acesta de cer, pe care abia dacă-l mai putem respira, ci ne mobilizăm pentru a trecem cât mai mulți și cât mai bine peste asta. Acum poate vom conștientiza micimea răutăților și a acțiunilor noastre. Trăiesc un moment planetar care clar va schimba mult omenirea, relațiile dintre oameni, felul în care ne vom raporta la ceea ce ne înconjoară. Dincolo de toată creația artistică ce va izbucni, de avântul științei care-și va recalibra prestigiul, de meseriile care vor dispărea, de dramele care ne vor înfiora, de imaginile care ne vor șoca prin tragismul lor zguduitor, dincolo de mândria înduioșătoare care ne va umezi privirile aflând poveștile oamenilor de sacrificiu, a eroilor necunoscuți, omenirea va fi alta. Ceea ce nu au reușit toate planurile strategice, campaniile UE, NATO, ONU și nici măcar Greta, iată că va reuși un virus în doar câteva luni și la scară globală. Acum sunetul sirenelor de salvare pare să fie un strigăt de ajutor. Orașul este pustiit, aproape apocaliptic. Ai crede că este o zi de vacanță, doar că plutește în aer o tensiune tangibilă. A te comporta normal în astfel de momente rămâne marea provocare a fiecăruia dintre noi, devenind o gură de aer proaspăt și pentru cei din jurul nostru. Așa am realizat acum ce gândire mică aveam, ce absurd este să „invidiezi” absența unui moment istoric, a unui punct dramatic despre care nu înțelegi că prin comprimarea sa spațio-temporală aduce cu sine și o condensare a unei forțe incredibile care te apasă în toate viscerele. Este o forță nucleară care prin implozia ei schimbă tot ceea ce știai până atunci, tot ceea ce credeai că este neschimbabil, transformând total și planetar. Este o presiune ce trece prin tine ca un flux, iar după el nimic nu mai este ce a fost. Acum am înțeles tăcerile lor lungi! Acum am înțeles că uneori poveștile nu au cuvinte pentru a fi spuse! Mă tem de ceea ce va fi (sau va mai fi) din relația noastră, de felul în care ne vom raporta de acum înainte la celălalt, de maniera stingheră în care relația va supraviețui. Eu, cea care mă arunc în îmbrățișări largi și deschise, în pupici lipicioși și calzi, care văd în atingere o intimitate delicioasă pe care o caut cu orice prilej, mă văd închistată în inimența unui pericol cvasipermanent. Se schimbă raporturile de muncă, raporturile din mijlocul familiei și devine o responsabilitate să-mi îmbrățișez copilul sau bunica! Relația este și mai încorsetată, și mai agresată, și mai schingiuită decât era! Prin umare, mă tem de explozia relațiilor virtuale, de adâncirea înstrăinării și așa mare dintre noi, de evitarea contactului direct, de noile pretexte anti-relaționale, de teama care va supraviețui multă vreme în gesturile noastre, de absurdul care va căpăta noi dimensiuni, de închiderea în noi înșine, de evitare gratuită a celuilalt și de exagerări frivole. Da, vor exista greșeli, vor muri oameni stupid, alții vor brava gratuit și periculos. Vom avea miracole și oameni de sacrificiu, gesturi de suflet și uimire. Copiii își vor dori din nou să devină oameni de știință, nu vedete. Da, vom afla unele lucruri după, așa cum nu vom afla alte lucruri niciodată. Da, se vor naște povești frumoase, așa cum se vor plăsmui și aberații incredibile. Vă doresc să fiți fiecare dintre voi o poveste frumoasă! Îmi doresc să fiu prezentă cu tot ce am mai bun pentru acest moment și să îmi aduc aportul acolo unde este nevoie de el. Scriu acest text și pentru a-l putea reciti peste timp. Sper să fie o dovadă a faptului că m-am înșelat! de psih. Daniela Nicoleta DUMITRESCU

Animalele au al șaselea simţ?

Se spune deseori că animalele au un al șaselea simt. Se pare că această ipoteză a fost deseori confirmată prin comportamentul cel putin ciudat al unor animale cu calitați de medium. În unele situații, necuvantatoarele au reușit să “ghicească” viitorul prin metode cel putin ciudate. Iată câteva situații în care animalele au reușit să “ghicească” viitorul. Rezultatele de la Jocurile Olimpice În timpul Olimpiadei de la Londra, The Daily Telegraph dădea credit măgarului Larry, care făcea prognoze legate de rezultatele competitiilor din ziua respectivă. Două găleți cu furaje marcate cu Y și N, o întrebare legată de competiție și alegerea măgarului dădea ca sigur viitorul câștigător. La finalul Olimpiadei, s-a constatat că 8 din cele 9 alegeri ale măgarului au fost corecte. Rezultatele alegerilor prezidentiale În 2008, o veverița a făcut senzație în Statele Unite ale Americii, atunci când a anticipat rezultatele alegerilor prezidențiale. Din mai multe nuci pe a căror coajă erau poze cu candidații veverița l-a ales chiar pe Barack Obama. Daca atunci a făcut alegerea corectă, nu la fel se poate spune despre previziunea facută în 2012, de aceasta dată veverița văzându-l favorit pe Mitt Romney. Rezultatele de la Superbowl Un urangutan, un rinocer, o cămilă și un tigru - acestea ar fi animalele care au încercat și uneori chiar au reușit să prezică rezultatele de la Superbowl. Dintre ele, cel mai precis a fost urangutanul Eli, de la The Hogle Zoo, din Salt Lake City. În ultimii 5 ani, Eli a previzionat corect toți câștigătorii de la Superbowl. Vremea Pentru că starea vremii este deosebit de importană pentru agricultură, cei interesați direct de acest aspect, au învațat să citească diversele semne transmise de animale. Cântecul broaștelor, cât de înalt zboară păsările, absența sau prezența albinelor, a buburuzelor, a fluturilor și comportamentul furnicilor - toate pot fi detalii cu o anumită semnificație în interpretarea evenimentelor meteorologice viitoare. Atac de inima Câinii pot fi companioni importanți pentru persoanele cu deficiențe motorii sau cu anumite afecțiuni precum diabet, autism si dizabilitați cognitive. În mai multe cazuri, s-a constatat că aceștia au anticipat debutul unei crize sau a unui atac de inimă. Se pare că acest comportament apare instinctiv, ca urmare a apropierii dintre câine și stăpân. Oamenii de știință cred că animalele simt schimbarile subtile ce au loc în organismul omului.

DISTANŢAREA SOCIALĂ

În ultima vreme, acest concept a fost omniprezent în comunicările publice. Unul dintre cei mai titrați specialiști ai momentului la nivel mondial, doctorul Anthony Fauci, directorul Institutului Național pentru Alergii și Boli Infecțioase din Statele Unite ale Americii, susține cu tărie, ori de câte ori are ocazia, importanța și necesitatea măsurilor de distanțare socială. Alături de oficialul american, majoritatea comunicatorilor publici din ultima vreme a folosit acest termen, indiferent că vorbim despre sfera medicală, de cercetare, socială sau politică. Și președintele Iohannis, în intervenția televizată în care a anunțat, în după-amiaza zilei de luni, decretarea „stării de urgență”, a reluat de mai multe ori această sintagmă. Ce este însă distanțarea socială și de ce este ea atât de importantă în contextul efervescent al stării globale actuale, calificată săptămâna trecută ca pandemie de către Organizația Mondială a Sănătății? Însăși OMS explică distanțarea socială ca fiind un set de măsuri non-farmaceutice de control al infecțiilor, menite să oprească sau să reducă posibilitățile de răspândire a bolilor contagioase. Acest set de măsuri are două dimensiuni: una instituțională și una personală. Să le luăm pe rând. Dimensiunea instituțională a distanțării sociale presupune intervenția responsabilă și fermă a autorităților în privința exercitării controlului asupra spațiilor destinate a fi folosite în comun de către cetățeni. În această categorie intră orice spațiu, public sau privat, care presupune, favorizează sau încurajează prezența simultană a mai multor persoane și, în acest fel, înlesnește răspândirea bolilor contagioase prin contact direct între persoane sănătoase și persoane potențial infectate (de exemplu: piețe, mall-uri, restaurante, cafenele, teatre, săli de spectacole și concerte, cinematografe, stadioane, gări, aeroporturi, stații de metrou, mijloace de transport în comun, instituții care operează cu public, etc.). Dimensiunea personală a distanțării sociale presupune interes și implicare responsabilă din partea fiecărui cetățean în parte. Începând cu măsurile pe care le luăm pentru a ne asigura siguranța și protecția și a minimiza pericolul de îmbolnăvire (igiena personală, folosirea de echipamente de protecție - mască, mănuși, ochelari - sau păstrarea distanței față de cei din jur) și până la modul în care selectăm și integrăm informațiile necesare pentru îndeplinirea obiectivului propus, toate elementele implicate în acest demers trebuie să corespundă asocierii cu conceptul de distanțare socială. Această asociere însă este foarte dificilă deoarece presupune metamorfozări ale obiceiurilor și valorilor adoptate de-a lungul mai multor generații. Spre exemplu, The New York Times atrage atenția că în Asia este acceptată social purtarea în public a unei măști de protecție, spre deosebire de societățile vestice unde acest obicei poate chiar să fie considerat exagerat sau sfidător, fiind, din acest motiv, dificil de acceptat și implementat la scară largă. Un alt exemplu ar putea fi obiceiul strângerii mâinii ca formă de salut de la care am văzut cu toții că este greu pentru un occidental să abdice (cei mai mulți dintre noi chiar ne-am aflat în această situație), mai ales că refuzul acestui gest poate fi perceput ca lipsă de respect sau ca sfidare. Folosirea banilor cash, primirea și predarea documentelor, folosirea în comun a unor obiecte inofensive (pixuri, brichete, coșuri de cumpărături, echipamente self-service, etc.) se pot adăuga listei lungi a pericolelor pe care le descoperim aceste timpuri. Toate acestea confirmă dificultatea renunțării la obiceiurile nostre de zi cu zi care sunt potențial facilitatoare ale răspândirii bolilor contagioase. În acest punct este clar deja, pentru toată lumea, că obiceiurile noastre se vor schimba profund, iar aceste schimbări vor afecta multe aspecte ale vieții noastre cotidiene. De la gestul banal al cumpărăturilor zilnice și până la modul în care ne vom plănui vacanțele, majoritatea instanțelor vieții noastre va suferi transformări ce vor rămâne dincolo de acest moment istoric al pandemiei de COVID-19, iar măsura în care obiceiurile pe care ni le vom forma acum se vor fixa și se vor regăsi în comportamentul nostru viitor va fi direct proporțională cu gradul în care această pandemie ne va afecta. Mai devreme sau mai târziu, situația actuală va deveni parte a trecutului nostru, iar noi vom ajunge dincolo de acest moment mai mult sau mai puțin afectați. E drept că acum este momentul să ne concentrăm pe viitorul imediat al nostru și al celor dragi nouă, iar asta presupune integrarea în viața noastră cotidiană a măsurilor de distanțare socială. Vă propun însă, ca temă de meditație pentru perioada următoare, care pare că ne va acorda timp și pentru reflexie și introspecție, să încercăm să ne proiectăm, pentru noi înșine, modul în care vom ieși din această stare de distanțare socială. Cât de profundă va fi această distanțare? Cum și cât ne vom permite, după această perioadă, să renunțăm la noile noastre obiceiuri? Cât de amenințați ne vom simți prin această renunțare?

Animalele de companie NU au legătură cu virusul COVID-19!

Nu există nicio dovadă conform căreia animalele de companie, cum ar fi câinii sau pisicile, ar putea transmite noul coronavirus. Am tot văzut în ultima vreme tot felul de postări și glume pe această temă. Oameni buni, animalele transmit iubire și ne ajută să trecem peste aceste clipe grele pentru toată lumea. Bineînțeles, este mereu indicat să vă spălați mâinile după ce ați atins un animal, de vreme ce vă puteți proteja de bacterii comune. Aveți grijă de dumneavoastră și de prietenii necuvântători!dificultăți de interacțiune socială, vorbea cu câinele său, în condițiile în care în cadrul ședințelor de psihoterapie nu scotea niciun cuvânt.

Pisicile ne văd ca pe niște părinţi

Pisicile, ca și alte animale de companie, au o relație strânsă cu stăpânii lor. Conform unui studiu, pisicile au abilități socio-cognitive și, la fel ca un copil, animalul tău de companie te vede drept un părinte și poate experimenta sentimente de afecțiune. Sunt animale sociale. Majoritatea pisicilor au nevoi sociale. Pot fi prieteni cu alte animale și pot experimenta sentimentul de pierdere al acestora. Ele caută să comunice și să formeze relații cu oamenii. Unii experți consideră că pisicile ne văd ca pe o altă pisică, mult mai mare. Consideră că sunt membri ai familiei. Pisicile simt afecțiune pentru noi. Pisica ta caută să petreacă timp în compania ta. Ea, în felul ei, încearcă să participe la ceea ce faci și, în cele din urmă, își dezvoltă un obicei stabil de comunicare. Un astfel de comportament cu stăpânul său este caracteristic nu numai pentru pisoi mici, dar și pentru animalele adulte. Aceasta înseamnă că pisica ta te vede drept capul familiei. Sunt stresate când nu ești în preajmă. Conform studiului, dacă stăpânul este în cameră cu pisica și o lasă singură pentru doar 2 minute, aceasta începe să se simtă stresate. Pisicile stresate deseori fugeau și se ascundeau. Nivelul lor de stres a scăzut imediat ce stăpânul s-a întors în cameră. Tu ești zona lor de confort. Potrivit studiului, un procent ridicat de pisici se simt confortabil dacă stăpânul lor este în preajmă. Majoritatea pisicilor își aleg stăpânii ca principală sursă de siguranță – similar cu ceea ce se poate observa în relațiile părinte-copil. Chiar le pasă de tine. Deși acest lucru nu este atât de evident, dar felinei tale chiar îi pasă de tine. Are mai multe moduri de a-și exprima iubirea. Când pisicile își ling proprietarii, se simt foarte bine și vor să arate că au încredere necondiționată în tine.

Avantajele integrării copiilor cu cerinţe educaţionale speciale în școală și comunitate

Incluziunea și integrarea socială, ca și echivalentele lor din mediul educațional, sunt deziderate pentru care a curs multă cerneală, s-au organizat multe acțiuni și au fost elaborate multe inițiative legislative. Vă invit să rezistăm împreună, cu ajutorul unui exercițiu de memorie, tentației de a crede că nu s-au făcut progrese în acest domeniu: vă amintiți ce însemnau sintagmele „protecție socială” sau „asistență socială” în anii ‚90? După 30 de ani de la acele vremuri putem spune totuși că asistența socială, sau, mai exact spus, munca socială reprezintă un domeniu ce tinde spre maturitate profesională, bazat pe reguli și proceduri în curs de cristalizare, însă dinamic și capabil de adaptare la provocările din societate. Asta nu înseamnă însă că toate problemele au fost anticipate și rezolvate, așa încât latura dinamică a muncii sociale este esențială în argumentația de față. În altă ordine de idei sistemul educativ, reformat în repetate rânduri în ultimii 30 de ani, a rămas totuși un mediu rigid, care dă impresia că este incapabil de adaptare la provocările zilelor noastre, nereușind să pună în prim plan nevoile reale de funcționalitate profesională și socială a beneficiarilor săi, elevii. Mai mult, în relație cu copiii cu cerințe educaționale speciale, sistemul educativ rămâne greu accesibil sau chiar restrictiv prin accentuarea unor aspecte ale educației mai puțin relevante pentru formarea elevilor ca membri ai unei comunități funcționale. Bunăoară, o comunitate este un mediu în care se manifestă (sau ar trebui să se manifeste) liber orice persoană, fără discriminare, stigmatizare, segregare sau impunerea unor norme restrictive pentru o parte din membri acelei comunități. Ignorarea acestor aspecte contrazice însuși conceptul de „comunitate” (conform dexonline, una dintre definițiile pentru comunitate este „totalitate de persoane care trăiesc în aceeași localitate”). În acest context, sistemul educativ are rolul de a-și pregăti beneficiarii (încă odată, beneficiarii sunt elevii) pentru ca aceștia să capete deplină funcționalitate profesională și socială cu scopul determinării unei evoluții pozitive a respectivei comunități. Ținând cont de acest aspect, putem afirma că școala, în schimbul creditului pe care îl primește din partea comunităților (material, moral, aspirațional), se achită doar parțial de datoriile ce îi revin față de acestea. Ca argument în favoarea acestei afirmații aduc slaba preocupare a sistemului educațional de a dezvolta beneficiarilor săi instrumentele de interacțiune socială atât în relațiile dintre ei, cât mai ales în relațiile cu persoanele cu nevoi speciale care sunt, din păcate, invariabil, ținta atitudinilor stigmatizante, a bullyingului, a discriminării. Acestea fiind spuse, vă invit la încă un exercițiu: haideți să încercăm să ne raportăm la această stare de fapt nu ca la o problemă, ci ca la o oportunitate. Tocmai pentru că s-au făcut progrese timide în această direcție până acum, cum ar fi campania publică de informare privind dreptul copiilor cu dizabilități de a învăța în școlile de masă, ne dă posibilitatea de a acționa hotărât, deschis și rațional pentru optimizarea acestui aspect al sistemului educațional. Ca și accesul copiilor cu dizabilități în învățământul de masă, adaptarea curiculară pentru integrarea lor academică, oferirea de suport logistic profesorilor care interacționează instituțional cu copiii cu dizabilități, organizarea de acțiuni și evenimente în cadrul școlii pentru creerea de comunități suportive, ba chiar și implicarea membrilor comunității (părinți ai copiilor cu dizabilități, părinți ai copiilor tipici, voluntari, etc.), precum și alte măsuri asemănătoare ar putea fi elementele cheie pentru schimbarea comunităților încă din perioada de formare a elevilor ca viitori membri cu drepturi și îndatoriri depline ai respectivelor comunități. Plecând din școală cu aceste abilități de interacțiune socială formate corect, elevii de azi ar putea reprezenta factorul de evoluție pozitivă a societății de mâine.

ZOOTERAPIA

Animalele sunt deseori sursa unor beneficii asupra sănătății și stării de spirit. Zooterapia sau terapia cu animale nu reprezintă un leac miraculos care vindecă bolile. Cu toate acestea, din ce în ce mai multe observații din domeniul clinic și mărturii ale pacienților sau deținătorilor de animale sugerează valoarea relației dintre om și animalul de companie în ameliorarea sau depășirea unor probleme de sănătate. Terapia cu animale a fost inițiată la începutul anilor 1960, după ce Boris Levinson, psiholog american, a observat întâmplător că unul dintre pacienții săi, un băiețel cu dificultăți de interacțiune socială, vorbea cu câinele său, în condițiile în care în cadrul ședințelor de psihoterapie nu scotea niciun cuvânt. De atunci au fost propuse și utilizate mai multe forme de zooterapie (terapie asistată cu animale de companie) pentru stimularea comportamentelor sociale la copii (terapia cu cai, delfini, pisici, etc.). Câinii sunt însă animalele cele mai populare folosite în scopuri terapeutice. Programele de terapie cu animale sunt folosite în unele clinici și spitale din străinătate, având ca scop ameliorarea simptomelor bolilor pacienților, înlăturarea stresului și anxietății, îmbunătățirea dispoziției și a capacității de a face față mai bine problemelor cu care aceștia se confruntă. „Ședințele” durează 10-15 minute, timp în care pacientul mângâie sau se joacă cu animalul respectiv (de obicei un câine). Deoarece câinii sunt printre animalele de companie preferate, cercetătorii au încercat să găsească o explicație a relației dintre om și câine, mai ales că aceștia sunt considerați cei mai buni prieteni ai noștri. Pe lângă drăgălășenia și loialitatea lor care atrag, se pare că ne unește și o legătură care s-a păstrat în timp, deoarece câinii au fost apropiați oamenilor din vremuri îndepărtate. Când aceștia au început să-și construiască case, lupii (strămoșii câinilor) au început să se apropie de oameni și să se „auto-domesticească”, devenind în timp compania lor. Astăzi, studii recente au arătat că motivul pentru care ne simțim bine atunci când mângâiem un câine sau alt animal este că această interacțiune stimulează creșterea nivelului de oxitocină, hormonul care determină contactele sociale și comportamentul matern. Oamenii de știință au început să-și îndrepte atenția către legătura dintre om și animalul de companie.Cele mai cunoscute prezumții ale beneficiilor acestei legături sunt că ar înlătura stresul și ar îmbunătăți starea de spirit. Cercetarea este abia la început, dar terapia prin animalele de companie pare să aibă rezultate promițătoare. Majoritatea sunt însă studii corelaționale, ceea ce nu arată o relație de cauzalitate între posesia unui animal de companie și efectele benefice asupra sănătății, ci faptul că pot interveni și alte variabile care să explice rezultatele, nu neapărat prezența în sine a unui animal de companie. În 1992 s-a realizat un astfel de studiu în Melbourne pe 5741 de participanți, dintre care 784 aveau un animal de companie, iar ceilalți 4957 nu. Participanților li s-au făcut analize ale sângelui (nivelul colesterolului, al trigliceridelor, presiunea sangvină). Rezultatele corelațiilor au arătat că ar putea exista un risc mai mic de a dezvolta boli cardiovasculare în cazul posesorilor de animale de companie. Terapia cu animale de companie este o practică veche în istoria omenirii, doar că „descoperirea” ei a venit mai târziu, odată cu evoluția psihologiei. Indiferent de concluziile la care se va ajunge în urma cercetării intense care se face privind rolul curativ al acestei terapii, cert este că pe unii animalele de companie îi lasă indiferenți, în timp ce pentru alții ele sunt un motiv de fericire.

Nevoile speciale - o provocare pentru întreaga comunitate

În spațiul public este dezbătută adesea grija față de persoanele cu nevoi speciale. De multe ori, aceste dezbateri sunt legate (voluntar sau nu) de procesul electoral și de autoritățile publice, sunt monetizate și cuantificate, disecate și puse sub semnul îndoielii privind utilitatea și necesitatea lor. Astfel, persoanele cu nevoi speciale, fie ele copii sau adulți, sunt percepute ca o sarcină care apasă în plus pe umerii societății, adăugându-se problemelor cu care aceasta se confruntă zilnic. În fapt, consider că este o problemă ce ține de perspectivă atât în ce privește societatea cât și în ce privește persoanele cu nevoi speciale. Pentru a lămuri această afirmație, aș face trimitere către un citat faimos: „nu te întreba ce poate face țara pentru tine, ci ce poți face tu pentru țară” (J.F.Kennedy, discursul inaugural la preluarea mandatului de președinte al Statelor Unite ale Americii, 20 ianuarie 1961). Acest citat este valabil pentru ambele părți ale eșicherului stabilit mai sus. Pe de o parte avem acei membri ai comunității care, prin lege, sunt beneficiari ai sistemului de asistență socială. Făcând o paranteză, trebuie spus că luna martie este, peste tot în lume, luna „asistenței sociale” și că, în plus, această denumire generică este specifică țării noastre, acest domeniu de activitate purtând în alte părți ale lumii o denumire mult mai potrivită - „muncă socială” (social work, sozialwerk, travail social, etc.). Limitările de ordin fizic, psihic, psiho-social cu care acești oameni sunt nevoiți să trăiască sunt greu de imaginat pentru cineva care nu experimentează efectiv realitățile lor. În altă ordine de idei, excluderea acestor persoane din viața comunității este o pierdere pentru comunitatea respectivă în primul rând. Din multitudinea de exemple care ar putea întări această afirmație aș alege unul singur, însă unul foarte puternic: din punct de vedere al capacităților fizice, celebrul cercetător și profesor Stephen Hawking nu era decât un utilizator de fotoliu rulant. Așadar, dacă persoanele cu nevoi speciale nu se circumscriu normei general acceptate de funcționalitate, nu persoanele respective sunt de blamat, ci norma în sine. Iată cum impunerea arbitrară a unei norme de funcționalitate poate văduvi comunitatea de plus-valoarea adăugată acesteia de persoanele cu nevoi speciale: lipsa sau proiectarea și executarea defectuoasă a rampelor de acces, lipsa adaptării mijloacelor de transport în comun, hățișul legislativ obligatoriu de urmat pentru persoanele cu nevoi speciale și multe alte aspecte. Este de menționat aici că acestea nu sunt probleme specifice țării noastre, cum am fi tentați să credem, ci sunt realități cu care se confruntă și țări din vestul Europei sau din alte părți ale lumii, despre care avem impresia generală că și-au rezolvat problemele ce țin de infrastructură, fie ea materială sau socială. Pe de altă parte avem acei membri ai comunității care consideră „asistența socială” o povară pe care nu sunt chiar dispuși să o suporte. Din perspectiva citatului pe care l-am amintit, cred că membrii comunității care se bucură de deplinătatea capacităților fizice și psihice ar putea să se întrebe ce ar putea face ei pentru a schimba această stare de fapt. Deja am văzut, în ultimii ani, adaptări ale infrastructurii, mai ales în mediul urban, menite să îmbunătățească funcționalitatea persoanelor cu nevoi speciale: semnalele sonore la semafor pentru avertizarea persoanelor cu deficiențe de vedere și regulile speciale de circulație rutieră în zonele frecventate de aceste persoane, precum și rampele de acces pentru utilizatorii de fotolii rulante sunt numai câteva exemple. Complementar, oferirea de suport atunci când este cazul ar putea fi o contribuție importantă a comunității la acest demers: însoțirea unei persoane cu deficiențe de văz sau auz la deplasarea în spațiile publice, asistarea unei persoane în fotoliu rulant care se deplasează fără însoțitor, etc. Paleta de nevoi speciale este însă, din păcate, foarte largă, ceea ce presupune continuarea eforturilor pentru adaptarea spațiului comun al fiecărei comunități și elaborarea de soluții și pentru alte tipuri de dizabilități. În plus, o atitudine suportivă față de persoanele cu nevoi speciale și însoțitorii lor pot aduce un plus de confort și siguranță pentru aceștia. Aici aș vrea să mă refer la reacția membrilor comunității față de persoanele cu deficiențe psihice care manifestă ocazional un comportament atipic și care, alături de însoțitorii lor, încă simt reținere și chiar teamă la fiecare ieșire în spațiul public. Schimbarea acestei situații de fapt nu ține nici de infrastructura materială, nici de cadrul legislativ, ci numai și numai de atitudinea empatică și suportivă a membrilor comunității

Animalele de companie - beneficiu sau pericol pentru copil?

Apariția unui copil în familiile care iubesc animalele ridică un semn de întrebare cu privire la păstrarea animalelor de companie în casă. Cei mai mulți părinți își fac griji pentru sănătatea copilului. Conform studiilor privind impactul animalelor de companie asupra sănătății copiilor, micuții care cresc cu un animal în casă prezintă mai puține riscuri de a dezvolta boli cardiovasculare, alergii și infecții, în general respiratorii. Se pare că bebelușii care cresc în case cu animale de companie dezvoltă cu 44% mai puține infecții ORL decât cei fără animale de companie și au șanse cu 29% mai mici de a primi antibiotice, față de ceilalți. Revista „Pediatrics” a publicat un raport conform căruia case în care copiii au crescut alături de un animal, case care nu au fost dezinfectate exagerat, au oferit un mediu mai sănătos decât cele ale copiilor fără un animal de companie. Pe săptămâna viitoare, dragilor!