GHIOCEI, CRAVATE ȘIMIROS DE PARCHET CERUIT: Cum arăta prima zi de școală în anii ’90

Luni dimineața, 15 septembrie. Sunetul strident al unui ceas Doxa sau Victoria de pe noptieră dădea startul unei stări de agitație amestecate cu emoție. Pentru copiii anilor ’90, începutul de an școlar nu însemna notificări pe grupurile de WhatsApp, table inteligente sau ținute alese din mall, ci un ritual comunitat extrem de bine definit, rămas undeva la granița dintre nostalgia copilăriei și sobrietatea unei epoci în plină tranziție.

Uniforma, cordeluța și buchetul de flori

Pregătirile începeau cu câteva zile înainte. Părinții căutau prin magazinele Muncitorul sau prin piețe sarafanul albastru din tergal, cămășile de carouri sau de un alb impecabil și matricola cusută cu ață albă pe mâneca stângă. Pentru fete, cordeluța albă era obligatorie, iar băieții încercau să-și îmblânzească frizurile după o vară întreagă petrecută pe maidan.

În dimineața de 15 septembrie, curtea școlii devenea o mare de flori. Spre deosebire de aranjamentele sofisticate de astăzi, buchetele anilor ’90 aveau un farmec simplu: gladiole uriașe, crizanteme, dalii sau tufănele culese direct din grădina bunicii sau cumpărate de la florăresele de la colțul străzii. Fiecare elev purta cu mândrie un buchet legat strâns cu o panglică din plastic, destinat învățătoarei.

Curtea școlii și mirosul inconfundabil al claselor

Careul din curtea școlii era momentul zero. Sub soarele încă cald de mijloc de septembrie, sute de elevi stăteau aliniați de la cel mai mic la cel mai mare, ascultând discursurile lungi ale directorului, ale cadrelor didactice și, uneori, ale polițistului de la circulație. Momentul culminant îl reprezenta „Primul Sunet” — o elevă din clasa I, purtată pe umeri de un absolvent de clasa a VIII-a sau a XII-a, sunând dintr-un clopoțel masiv din alamă.

Adevărata magie (și emoție) se muta însă în interior. Școala anilor ’90 avea un miros inconfundabil:

• Parchetul ceruit: Podelele de lemn proaspăt spălate și frecate cu motorină sau ceară neagră.
• Cretă și tablă neagră: Tabla proaspăt vopsită în verde închis sau negru, pe care scria cu cretă albă „Bun venit în noul an școlar!”.
• Băncile din lemn: Băncile verzi sau maro, cu scobitură pentru stilou și capac rabatabil, inscripționate discret cu amintiri din generațiile trecute.

Manualele de pe bancă și rechizitele epocii

Pe fiecare bancă aștepta stiva de manuale netrecute prin huse de protecție: abecedarul cu ilustrații clasice, culegerile de matematică Editura Didactică și Pedagogică și caietele cu foaie velină sau dictando.

Rechizitele erau o întreagă mândrie: stilourile chinezești cu peniță de aur și pompă, gumele de șters cu miros sintetic de căpșuni (care mai mult mânjeau foaia decât ștergeau), blocul de desen și penarele din lemn sau cele pliabile din plastic, cu magneți.

Primele zile nu însemnau lecții grele, ci învelitul cărților în hârtie albastră sau ziar, lipirea etichetelor scrise de mână cu caligrafie îngrijită și revederea cu colegii de bloc pentru a schimba impresii despre vacanța petrecută la țară.

Deși resursele erau modeste, iar vremurile tulburi, începutul de școală în anii ’90 rămâne o ancoră nostalgică — o epocă în care emoția se măsura în strângeri de mână, zâmbete fără ecrane și sunetul clar al unui clopoțel de alamă.