Atunci când spunem copiilor că sunt mai buni decât alții vor apărea probleme

 

Atunci când părinții își întreabă copiii „Ce notă ai luat la școală?”, aproape întotdeauna vor adresa și întrebarea „Și cine a luat cea mai mare notă?”. Cercetările arată că practica inițierii unei asemenea comparații sociale este populară peste tot în lume. Mulți profesori ți învățători obișnuiesc chiar să anunțe public cine este „cel mai bun elev din clasă/școală”. Adulții îi laudă pe copiii care îi depășesc pe alții la performanțele școlare sau de altă natură. Multe concursuri școlare oferă chiar și premii în bani celor care sunt declarați ca fiind „cei mai buni” în cadrul respectivelor competiții. Cele mai multe comparări sociale au devenit atât de comune încât nu mai reprezintă evenimente în sine.

Comparările sociale sunt bune în sine: vrem să-i facem pe copii să se simtă mândri și să-i motivăm să continue să acumuleze cunoștințe și abilități. Un colaborator al Fundației Novak Djokovič nota: „Câștigarea unui joc sau declararea cuiva ca cel mai bun din clasă oferă copiilor un sentiment plăcut despre ei înșiși și îi face să se simtă mândri”, ajutându-i „să devină motivați pentru a face următorii pași cu scopul de a atinge țeluri mai înalte”. Totuși, compararea socială este o monedă cu două fețe: copiii se deprind cu obiceiul de a se compara cu cei din jurul lor, devenind astfel captivi într-un cerc vicios al competiției.

O metodă uzuală de a elimina compararea socială este oferirea de diplome/trofee de participare tuturor copiilor. Așa cum spune Dodo în Alice în Țara Minunilor, de Lewis Carroll, „Toată lumea a câștigat, așadar toată lumea trebuie să primească premii”. Această practică însă nu va opri comparările sociale: chiar dacă primesc trofee asemănătoare, copiii sunt sensibili chiar și la diferențe mici dintre rezultatele pe care le-au obținut ei și ceilalți competitori. Copiii care reușesc performanțe foarte bune și primesc același premiu ca și cei cu performanțe slabe trăiesc sentimentul că au fost tratați nedrept, tinzând să devalorizeze competitorii mai slabi. Mai departe, cei care primesc premii nemeritate ar putea ajunge să creadă că recunoașterea și admirația li se cuvin, independent de efortul depus. Studiile arată chiar că, în unele cazuri, copleșirea copiilor cu laude ar putea cultiva narcisismul.

Și atunci, cum am putea să-i facem pe copii să se simtă mândri de performanțele lor și motivați pentru a evolua, fără a avea parte de efectele adverse descrise mai sus? Credem că o abordare mai potrivită este folosirea comparării temporale – încurajarea copiilor de a-și compara rezultatele actuale cu cele din trecut mai degrabă, decât cu cele ale altor copii, evidențiind modul în care au evoluat și și-au îmbunătățit propriile performanțe. În acest fel, copiii nu vor mai fi în competiție cu alții, ci cu ei înșiși.

Am probat această ipoteză într-un studiu recent și am dovedit că este eficientă. Întâi am recrutat 583 de copii de la diverse școli primare și gimnaziale. Pentru a elabora testul, am cerut copiilor să rezolve exerciții de scriere și citire gândite să influențeze tipul de comparări pe care șe vor face: comparări sociale, comparări temporale sau niciun fel de comparări. De exemplu, în secțiunea destinată comparărilor sociale, o fetiță de 9 ani a scris „eram mai bună decțt colegii mei la cântat. Eu pot cânta, iar alții nu. Asta înseamnă că sunt mai bună decât ei. Îmi place să cânt, o fac continuu și sunt pur și simplu cea mai bună”. Prin contrast, la secțiunea dedicată comparării temporale, o altă fetiță de 13 ani a scris „la început nu aveam prea mulți prieteni. Dar la un moment dat mă săturasem. Am început să mă așez lângă persoane necunoscute și au devenit cei mai buni prieteni ai mei. Acum, pentru că am așa mulți prieteni, mă simt bine și am încredere în mine”.

Studiul a relevat că aceia dintre copii care se comparau favorabil cu alții sau cu propriile performanțe din trecut se simțeau cu toții mândri de ei. Cu toate acestea, copiii care se comparau cu alții exprimau dorința de a fi superiori colegilor lor, în timp ce aceia care se comparau cu ei înșiși spuneau că își doresc mai degrabă să-și îmbunătățească rezultatele decât să fie considerați superiori altora. Compararea temporală a concentrat eforturile copiilor către auto-dezvoltare, în detrimentul sentimentului de superioritate.

Ce ar putea face părinții și profesorii cu aceste informații? Cercetarea suderează câteva strategii. Pentru început, părinții și profesorii pot începe să laude evoluțiile pozitive ale copiilor față de rezultatele lor anterioare („Începi să te pricepi la asta!”; ”Devii din ce în ce mai bun! Bravo!”) pentru a-i asigura că progresează și că merg în direcția cea bună. De asemenea, profesorii pot crea un mecanism prin care să urmărească progresul copiilor în timp, cum ar fi grafice care să exprime vizual acest progres. Procedând așa, adulții îi vor învăța pe copii că auto-depășirea este mai importantă decât depășirea altora și, în acest fel, chiar și victoriile considerate mici pot fi sărbătorite.

Desigur, compararea temporală nu e un panaceu; copiii nu trebuie forțați să se depășească pe ei înșiși în mod implacabil. Drumul către auto-depășire este pavat cu lupte și dezamăgiri. În loc să îi facem pe copii să se simtă neplăcut din cauza acelor eșecuri, va trebui să îi încurajăm să accepte acele experiențe neplăcute și să învețe din ele, ca o continuare a demersului de a-i învăța să progreseze. Trebuie să oferim copiilor mai multe oportunități de a face comparări temporale, pentru ca ei să vadă cât de multe lucruri au învățat și cât de mult au crescut. Această strategie îi va ajuta „să devină motivați pentru a face următorii pași cu scopul de a atinge țeluri mai înalte”.

red. Cristian  Laurențiu DUMITRU

Sursa

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *